Alegerea ofertei cu cel mai mic preț rămâne una dintre marile vulnerabilități ale achizițiilor publice din construcții. Deși, la prima vedere, această abordare pare să reducă valoarea inițială a investițiilor, efectele se văd ulterior în calitatea lucrărilor, în costurile de exploatare și în cheltuielile de mentenanță.

Reprezentanții industriei atrag atenția că România continuă să trateze superficial relația dintre cost, calitate și durabilitate. Cristian Erbașu, președintele Federației Patronatelor Societăților din Construcții susține că problema pornește încă din etapa de pregătire a proiectelor atunci când beneficiarii publici nu stabilesc suficient de clar standardele la care vor să construiască.

În opinia acestuia, autoritățile trebuie să decidă de la început dacă își doresc investiții ieftine pe termen scurt sau construcții durabile, eficiente și mai puțin costisitoare în exploatare.

 Materialele sustenabile, performanța energetică, standardele NZEB și echipamentele cu durată mare de viață trebuie introduse încă din nota conceptuală și din caietele de sarcini, nu tratate ulterior ca opțiuni secundare.

Deși legislația permite folosirea criteriului calitate-preț, practica arată că prețul continuă să fie decisiv în multe licitații. În unele cazuri, diferențele dintre oferte sunt atât de mari încât ridică semne de întrebare privind capacitatea reală de livrare a proiectului la standardele necesare. 

O ofertă foarte mică poate câștiga procedura, chiar dacă ulterior proiectul riscă să fie realizat cu materiale slabe, soluții tehnice minimale sau resurse insuficiente.

Alexandru Fulga, președintele Patronatului Proiectanților în Construcții, consideră că piața românească este încă dominată de logica „prețului pe metru pătrat”. În loc să fie evaluate costurile pe întreaga durată de viață a unei construcții, deciziile se iau în continuare mai ales în funcție de costul inițial. 

Această mentalitate frânează trecerea către construcții sustenabile, eficiente energetic și adaptate cerințelor viitorului.

Specialiștii subliniază că o clădire proiectată pentru 50 de ani nu poate fi tratată ca o investiție ieftină și rapidă. Costurile inițiale pot fi mai ridicate, însă acestea pot fi compensate prin consum redus de energie, mentenanță mai mică și durabilitate crescută. 

Problema este că aceste beneficii pe termen lung sunt rareori luate în calcul în mod serios în evaluarea proiectelor publice.

O altă vulnerabilitate majoră este separarea dintre proiectare, execuție, finanțare și operare. În multe proiecte publice, operatorii care vor administra efectiv clădirile sau infrastructura nu sunt implicați din fazele inițiale. 

Consecința este apariția unor investiții care, deși finalizate, devin greu de exploatat, costisitor de întreținut sau chiar inutilizabile pentru o perioadă din lipsă de personal și structuri specializate.

Cristian Erbașu atrage atenția că România nu duce lipsă doar de proiectanți sau constructori, ci și de entități profesioniste de operare și mentenanță. De aceea, operarea ar trebui gândită încă din faza licitației, iar constructorii ar putea rămâne implicați inclusiv în perioada de garanție, până când beneficiarii își formează propriile echipe.

Industria reclamă și subfinanțarea proiectării, unde costurile sunt plafonate frecvent la aproximativ 3% din valoarea investiției. Această practică limitează calitatea proiectelor, favorizează soluțiile insuficient fundamentate și generează probleme care apar abia după câțiva ani de exploatare.

România trebuie să renunțe la obsesia construcțiilor ieftine și să ridice standardul minim de calitate. Așa cum industria auto a transformat tehnologiile de siguranță din dotări premium în standarde de bază, și construcțiile ar trebui să urmeze aceeași direcție.